Amurgul

Amurgul

Trestii înalte și suple se profilează pe cerul amurgului, ca niște siluete grațioase desenate de mâna naturii.

Colorat în tonuri calde de portocaliu și auriu, cerul, se întinde precum o pânză pictată, trecând treptat în nuanțe mai pale de bej și cenușiu, odată cu înaintarea serii.

Fiecare fir de trestie pare să danseze ușor în bătaia unui vânt nevăzut, vârfurile lor delicate întinzându-se spre cerul ce își pierde treptat strălucirea, contemplând liniștea unei zile ce se scurge ușor în noapte. Șoptesc tainic între ele, și răspund vântului misterios, cu un tremur firav, ca o rugă mută.

Acolo, în adâncul câmpului, unde doar stelele sunt martore, unde nu există grabă, și timpul stă suspendat în acea mișcare abia simțită, acolo înveți lecția veche a răbdării și înțelepciunii adunate în liniște.

În legănarea lor, trestiile poartă o poveste, o incantație a naturii, care ne amintește că puterea nu stă întotdeauna în tărie, ci uneori, în supunerea blândă, în curgerea fără împotrivire.

Și poate că în această legănare liniștită, se ascunde un secret al naturii – o înțelegere profundă, mută, despre cum să te lași purtat de ceea ce nu vezi, de ceea ce nu poți atinge, dar care te împlinește.

Multă sănătate vă doresc!

Lasă un răspuns