Aer de iarna

Vă mai amintiți aerul acela de iarnă cu mirosul specific ce prevestea zăpadă, vacanță și voie bună?

Ieșeam din casă dimineața și pe drumul către școală simțeam deodată cum vine iarna.

Era inconfundabil mirosul acela care ne anunța venirea iernii cu promisiuni de săniuș, bulgăreli epice și brad împodobit sub care găseam de Crăciun cadouri și bucurii.

De la primii fulgi începeam să pregătim săniile care zăcuseră nefolosite peste an în poduri și balcoane, umflându-ne în pene că a noastră e cea mai rapidă dintre toate săniile din lume. Ne uitam pe ferestre și visam la ce vom face a doua zi la săniuș împreună cu prietenii de pe stradă sau din cartier.

Iarna nu ne dezamăgea niciodată și transforma totul în cel mai mare parc de joacă posibil, cu posibilități de distracție nesfârșite, valuri de zăpadă afânată numai bune pentru construit cazemate și pentru a face bulgări, alei, ulițe sau străzi care se transformau în cele mai grozave derdelușuri și mai presus de orice, scotea copii de toate vârstele din casă, copii care legau prietenii imediat chiar dacă unii se vedeau atunci prima oară, fiind veniți în vizită la bunici.

Coboram derdelușul cu viteze ce ni se păreau amețitoare și nu de puține ori aterizam cu capul înainte într-un morman de zăpadă de unde ieșeam râzând cu gura până la urechi. Ne împărțeam în echipe fioroase și ne băteam cu bulgări până nu ne mai simțeam degetele înghețate, iar timpul trecea pe lângă noi zâmbind, mărind parcă orele și minutele de fericire.

“Mai stau puțin! Nu am înghețat! Nu mi-e foame!”, se auzeau strigătele copiilor către părinții și bunicii care mai ieșeau să vadă ce facem. Mai stăteam puțin și ne îndreptam spre casă obosiți, târând în urma noastră săniile și luându-ne rămas bun de la prieteni.

“Ne vedem mâine după-amiază, tot aici?”, strigam și intram în case. Eram înghețați, flămânzi, rupți de oboseală și fericiți.

O zi sau două mai târziu, după ce ne făceam pofta de săniuș, apărea inevitabil propunerea: “Construim un om de zăpadă?”. Toată ceata de copii se mobiliza imediat: unii făceau bulgării mari pentru corp și cap, unii aduceau zăpadă cu săniile, iar alții plecau să facă rost de recuzita necesară unui om de zăpadă corect echipat. Acesta prindea contur și câteva ore mai târziu se materializa în toată splendoarea imaginației noastre… mai mare sau mai mic, cu o pălărie veche sau cu vreo oală ruginită pe cap, nasturi și ochi din cărbuni, iar în loc de nas un morcov donat de o gospodină generoasă.

Plecam în case înghețați și ne puneam mănușile țepene de ger lângă sobă sau pe calorifer, fiind obosiți și mândri de actul nostru de creație.

Omul nostru de zăpadă era cel mai frumos din lume, cu siguranță. Ne însoțea zilele de distracție în zăpadă, zâmbind mereu și privindu-ne cu ochi de cărbune toate aventurile și jocurile, încurajându-ne să fim copii.

Anii au trecut și zăpezile au devenit din ce în ce mai rare, la fel și sunetul vocilor de copii care umpleau serile de iarnă. Le mai găsim prin amintiri și ne uităm cu drag la ele… zâmbim, mai mult pentru noi și ni se face dor de fericirea aceea, de săniuș și de oameni de zăpadă.

Chiar așa, mai știm să facem oameni de zăpadă? Vreau să cred că încă mai știm, că dorința aceea de a crea ceva cu bucurie încă este acolo și că ne va însoți toată viața.

Eu, unul, am să-mi pregătesc mănușile de zăpadă, voi?

Multă sănătate vă doresc!