Peripeții în sala de operație

A sosit ziua de miercuri și ca de obicei, am să vă povestesc despre peripețiile care se întâmplă uneori în sala de operație.

Să începem, așadar, cu o noapte friguroasă de ianuarie petrecută, cum altfel, de gardă. O bună parte din gardă trecuse fără evenimente notabile, când aud că sună telefonul.

A sosit ziua de miercuri și ca de obicei, am să vă povestesc despre peripețiile care se întâmplă uneori în sala de operație.

Să începem, așadar, cu o noapte friguroasă de ianuarie petrecută, cum altfel, de gardă. O bună parte din gardă trecuse fără evenimente notabile, când aud că sună telefonul.

La celălalt capăt era un coleg, medic internist, care mi-a spus în câteva cuvinte că tocmai a venit un pacient care pare să aibă o ocluzie intestinală gravă.

M-am mișcat rapid, am consultat pacientul, un bǎrbat de 70 de ani cu dureri abdominale atroce. Am reușit să schimb câteva vorbe cu el, aparent durerile fuseserā recurente în ultimul an, dar nu ca în seara aceea.

Ocluzia era clară și trebuia operată de urgență, dar motivul era încă neclar în urma investigațiilor, tot ce se putea vedea era o masă mare care bloca intestinul, acesta fiind clar umflat și cel mai probabil inflamat.

Având în vedere vârsta și recurența durerilor, precum și ocluzia, suspectul principal era o tumoare care crescuse până în punctul în care blocase intestinul cu totul.

Am băgat pacientul direct în operație și am trecut la palparea directă a intestinului, încercând să determin tactil câte astfel de mase blochează tractul și gradul de mobilitate. Am identificat o masă mare, foarte mare și am trecut la incizie, să văd cu ce mă confrunt și ce am de extras.

Din câteva mișcări, am văzut masa în cauză, dar culoarea și forma erau… hai să spunem neașteptate.

Plin de curiozitate, am verificat obiectul în cauză, am confirmat vizual că este 100% mobil și neatașat de peretele intestinal și scot la iveală ciudățenia: o jumătate de lămâie de dimensiuni mari, cam cât jumătate din pumnul unui om adult.

Am verificat zona să fie liberă de obstrucții, am suturat rapid intestinul și am ieșit din operație extrem de nedumerit.

M-am uitat la jumătatea de lămâie, m-am uitat la colegii care erau la fel de nedumeriți ca și mine… și am trecut la următorul pas al tragicomediei. Ca și chirurg, am obligația legală să trimit orice parte organică extrasă din corpul unui pacient operat către secția de anatomie patologică. Repet, orice este organic! Lămâia era cât se poate de organică, așa că am ambalat-o corespunzător și am trimis-o pe traseul specificat de lege.

Dacă v-ați amuzat până acum, țineți-vă bine pentru ce urmează:

Trec câteva ore și începe sā sune telefonul. Răspund și la celălalt capăt era medicul anatomo-patolog mă întreabă dacă am chef de glume la ora aceea, că îmi bat joc de el, că… multe altele, nu are rost să le spun aici 🙂.

Aștept să termine și îi spun că i-am trimis obiectul organic care provocase ocluzia intestinală. Asta am scos, asta i-am trimis. A tăcut câteva secunde și după aceea a spus: “Asta e tentativă de omor, cineva i-a băgat ditamai lămâia pe gât cu intenția clară de a-l sufoca. Este un miracol că ditamai lămâia a reușit să treacă de esofag fără să-l blocheze! Sesizez poliția.”

A închis telefonul și mă uitam acum la receptor mai confuz ca înainte. Avea dreptate colegul? Oare chiar era un caz de tentativă de omor? După mărimea probei scoase din intestin, ipoteza era plauzibilă.

Am așteptat să se trezească pacientul și să își revină în simțiri și i-am invitat pe cei doi ofițeri de poliție să-l întrebe de sănătate, cum s-ar spune.

Mai cu mirare, mai cu reticență, pacientul ne-a arătat că nu mai avea nici un dinte în gură, iar în seara cu pricina mâncase pilaf cu carne și băuse un ceai în care a stors și a pus o jumătate de lămâie. La ultima gură de ceai, i-a intrat în gură și lămâia, care, datorită grăsimii rămase în cavitatea bucală și pe limbă, a alunecat cu grație pe gât. Era să se sufoce, dar a avut noroc și fructul nu i-a rămas blocat în gât ci mai târziu, în intestin.

L-am sfătuit ca data viitoare să taie nenorocitele alea de lămâi în felii, sau doar să le stoarcă sucul în ceai, i-am salutat pe ofițeri și am ieșit din salon rapid, să nu izbucnesc în râs de față cu toată lumea.

Într-o notă de final, tot pățitul este priceput și după cinci zile, omul a plecat acasă pe picioarele lui, dar cu o aversiune cumplită față de lămâi.

Multă sănătate vă doresc!

Lasă un răspuns