Curajul

A venit ziua de miercuri și evident este momentul pentru o povestire, din seria întâmplărilor care m-au format ca profesionist, de-a lungul timpului.
O temă recurentă despre care veți vedea că vorbesc în multe din povestirile mele este curajul și credeți-mă, acesta este o mare calitate în orice domeniu, un lucru pe care l-am descoperit făcând. Dacă nu faci, nu ai cum să greșești, nu-i așa?
În domeniul meu de activitate, însă, dacă nu faci, din diverse motive, poate costa o viață, iar acesta este un preț pe care nu am fost dispus niciodată să-l plătesc fără să lupt mai întâi cu tot ce sunt și tot ce știu pentru a salva acea viață.
În urmă cu ceva ani eram de gardă, o noapte relativ calmă, iar dacă nu ar fi fost câteva intervenții minore, ar fi fost o gardă ușoară.
La scurt timp după ora două noaptea, o asistentă a venit să mă anunțe că unui pacient care tocmai fusese operat îi era rău. Anunțul a venit mai mult ca o informare, fără accente de urgență, dar m-am dus repede să văd despre ce era vorba.
Un pacient operat de un mare chirurg, la vremea aceea, avea dificultăți de respirație, iar starea sa generală se înrăutățea treptat, din ce în ce mai tare. L-am examinat atent și am observat dilatarea venelor de la baza gâtului, precum şi o ușoară nuanță vineție în zona feței.
Am început imediat să mă gândesc la posibilele cauze, inclusiv la posibilele complicații postoperatorii.
De undeva, din amintiri, un tânăr asistent universitar de Cardiologie, despre care v-am povestit în trecut că m-a făcut prin stilul său de predare să ador această materie, a apărut ridicând un deget, cu un zâmbet pe față: “Ei? Despre ce este vorba aici?”, părea că mă întreabă amintirea sa.
“Tamponadă cardiacă!”, am răspuns, sigur de răspuns.
“Ești sigur?”, m-a întrebat tânărul profesor din amintiri.
“Da! Simptomele pacientului sunt consistente cu diagnosticul. O acumulare de lichid în sacul din jurul inimii nu permite expandarea cordului. Lichidul presează din ce în ce mai tare, inima pompează din ce în ce mai puțin sânge!”
Amintirea tânărului profesor mi-a zâmbit și a dispărut cu un gând: “Fă ceva în privința asta!”.
Eram sigur de diagnostic, dar nu aveam pe secție aparatura necesară să-l confirm și fără prea multe discuții, fără să mai stau să mă gândesc la orgoliile rănite de a doua zi ale maestrului chirurg care-l operase, am plecat cu pacientul direct la UPU, unde… l-am deranjat pe un alt maestru, cardiolog de această dată, vizibil deranjat și foarte dispus să dea câteva șuturi în fundul cuiva… al meu, mai precis.
Din fericire, în ciuda “deranjului”, a ironiilor ascuțite la adresa mea și al ochilor dați peste cap, chiar aveam de-a face cu un profesionist care, după primul consult și după ecografia cardiacă, mi-a confirmat diagnosticul. S-a dezumflat ușor și a devenit mai prietenos, preluând de urgență pacientul pentru intervenție.
Știu că poate la prima vedere nu pare mult ce am făcut, poate că am fost doar omul potrivit la locul potrivit, dar în sistemul medical de atunci era un act aproape sinucigaș să îți pui în cap, nu unul, ci doi maeștri, unuia să-i spui a doua zi că nu a fost atent, iar celui de-al doilea să-i spui ce crezi tu că ar fi de făcut… dacă aș fi greșit, probabil că amândoi mi-ar fi luat și cuiul în care se atârnă diploma de doctor, dar… am avut dreptate.
Din acel moment, cu maestrul cardiolog am avut mereu o relație de respect reciproc, dar respectul acesta se câștigă mereu doar prin muncă, profesionalism și prioritizarea sănătății pacientului indiferent de consecințele neplăcute ale “deranjului”.
“Las-o că merge și așa!”, este o vorbă care nu are ce căuta în nici un domeniu de activitate unde se dorește performanță și cu atât mai puțin în unul în care salvăm vieți.
Multă sănătate vă doresc!