Experiența este importantă

Iată-ne ajunși într-o nouă zi de miercuri și așa cum v-am obișnuit, este timpul pentru o povestire despre un caz mai special.

Ne-am obișnuit să vedem prin filme sau seriale tot felul de spitale cu tehnologii de ultimă oră, care funcționează ca o mașinărie bine unsă, cu doctori extraordinari de buni care au toate procedurile întipărite la perfecțiune pe scoarța cerebrală… ei bine, sunt filme. Da, experiența este importantă! Da, dotările sunt importante!

Cu toate acestea, deși teoretic suntem la fel biologic, uneori apar particularități ale organismului pacientului ce țin de morfologie, genetică sau expunere îndelungată la un mediu sau stil de viață mai puțin sănătos.

Povestirea de astăzi începe cu ceva ani în urmă când eram la începutul carierei de chirurg.

O doamnă de aproximativ 40 de ani avea nevoie de o intervenție chirurgicală pentru o colecistită acută litiazică, o operație laparoscopică relativ simplă, cu timp redus de recuperare.

Zis și făcut, am internat pacienta și am operat-o, procedura decurgând bine, fără nici un fel de problemă.

Rezultatele postoperatorii de la terapie însă, m-au surprins: drenajul biliar era de 800 ml, pe tubul de gardă. Am sărit ca ars, secreția biliară totală a ficatului este cam de 1000 ml în 24 de ore, iar ea se întâmplă în duoden, nicidecum pe tub. Nu voi intra în detalii, dar rezultatul nu era bun deloc.

“Am făcut ceva greșit!”, mi-am spus cu groază și am prezentat urgent cazul șefului de secție care a decis că pacienta trebuie operată din nou, prin procedură clasică de această dată.

Zis și făcut, a doua zi am băgat din nou pacienta în operație, cu o echipă chirurgicală formată din șeful de secție, un al doilea chirurg foarte experimentat și bineînțeles, subsemnatul.

Am deschis abdomenul pentru a găsi problema…și nimic. Totul era exact cum trebuia să fie. Am verificat toți trei fiecare milimetru, căutând complicația… nimic în neregulă. După jumătate de oră, cei doi chirurgi cu decenii de experiență au decis că a fost vorba doar de bilă reziduală și că m-am speriat degeaba.

Nu eram mulțumit de această concluzie, dar când doi “grei” cu decenii de experiență îți spun că totul e bine… îi crezi pe cuvânt, doar au mii de operații la activ, nu-i așa? Am pus tubul din nou, am curățat și am închis operația, sperând din tot sufletul că “greii” au avut dreptate și că pacienta va fi bine.

Cumva, am simțit că ceva nu este în regulă și am decis să nu plec acasă, deși era vineri și aveam liber două zile. Am rămas să monitorizez pacienta și la nici trei ore după operație, ce să vezi, temerile mi-au fost confirmate… 300 de ml de bilă pe tubul de dren, la șase ore 700, iar după 12 ore 900. Eram fix ca la început, după două operații, iar în acel moment mi-am dat seama că este vorba despre o anomalie ce ținea de fiziologia pacientei.

Aceste cazuri sunt destul de rar întâlnite în practică și rezolvarea lor necesită o aparatura specială pentru a efectua o procedură-ERCP, care nu intra în dotarea de rutină a spitalelor de urgență din țară. Singura speranță era să o pot transfera rapid la un spital dintr-un centru universitar consacrat, așa că nu am stat pe gânduri și am început să sun colegii de la București și de la Iași. Cu chiu cu vai, după multe discuții și rugăminți, abia s-a găsit loc la București, dar abia la începutul săptămânii următoare. Aveau cazuri din toată țara, așa că a fost un noroc să-i găsesc loc atât de repede.

A urmat o monitorizare constantă a pacientei, pe perioada week-endului, și tratament pentru a o menține pe linia de plutire până în momentul intervenției salvatoare. Luni am trimis-o la colegul din București și după procedura ERCP, drenajul a scăzut la zero rapid, pacienta fiindu-mi retrimisă pentru tratament, supraveghere și recuperare. După alte două zile totul a decurs foarte bine, doamna s-a refăcut și am externat-o, răsuflând într-un final ușurat.

“Ce bine ar fi fost dacă am fi avut aparatura necesară procedurii aici, în spital. Nu este atât de scumpă și poate fi salvatoare…”, mi-am spus, dar mi-am adus aminte de motivele pentru care această dotare este atât de rară la spitalele de urgență din țară. Din statistici, media acestor cazuri este cam de 30 pe an într-un județ așa că, doar trei sau patru spitale din țară au dotarea necesară pentru efectuarea procedurii ERCP.

Reversul medaliei acestei strategii este dată de o matematică simplă: hai nu 30, 25 de cazuri înmulțit cu 41 de județe sunt 1025 de pacienți care aglomerează capacitățile a trei spitale doar pe secțiile de gastro- enterologie. Situația nu s-a schimbat nici măcar în ziua de astăzi, dar tragem speranțe pentru viitor, poate mai reușim să scutim din suferințele oamenilor, tratându-i măcar la nivel regional dacă local este prea scumpă dotarea pentru un spital de urgență.

Până una alta, “Fă Rai din ce ai!” pare să funcționeze, în special datorită colegilor care au rămas să aibă grijă de sănătatea românilor. Ceilalți, cei care au decis să plece, au la dispoziție dotări considerate normale, la care noi putem doar visa și își folosesc priceperea pentru a trata pacienții din țările unde au plecat să facă ce știu ei mai bine: să vindece.

Noi, spunem “Doamne ajută” și facem tot ce putem, cu ce avem. Bine că încă mai putem.

Multă sănătate vă doresc!