Stau și mă uit gânditor

Stau și mă uit gânditor în liniștea cafenelei la lumânarea decorativă care arde liniștit și cumva mă îmbie la visare. Ea arde de câteva minute, eu… de câteva decenii, dar simt fără îndoială că acel moment de visare, de reverie, este unic.

Din amintirea cărților citite, Heraclit îmi spune că “Nici un om nu poate să intre în apa aceluiași râu de două ori, deoarece nici râul și nici omul nu mai sunt la fel”. Da, apa râului va fi una nouă, iar omul va fi unul schimbat de experiența vieții și de vârstă.

Ca și râul, mergem prin viață modelați fiind de forma albiei și de pietre sau rupând uneori maluri sau stavile… mereu în schimbare, a noastră sau a ce se află în jurul nostru.

Mă uit la flacăra lumânării și realizez, puțin trist, că acel moment de armonie nu se va repeta și că ar trebui să-l trăiesc cât timp îl am, până nu-l pierd. “Vor mai fi și altele”, îmi spun, alungând tristețea. “Da, dar nu acesta, nu acum și aici.”, îmi spun tot eu, încercând să țin nisipul timpului într-un pumn strâns cu încăpățânare.

“Cu ce vă servesc?”, mă întreabă chelnerița a doua oară. Nici nu observasem că era lângă mine…

“O cafea… și o apă plată, vă rog.”, răspund eu de departe, încercând să mă întorc la mica flacără a lumânării, dar momentul a trecut. Oricât am încercat să o păstrez, clipa s-a dus acolo unde-i era locul în timp, iar prezentul mi-a pus o cafea aromată în față, cu un zâmbet.

“Măcar am rămas cu amintirea acelei clipe de armonie”, mi-am spus, luând o gură din cafeaua fierbinte.

În acel moment, savurând cafeaua, am înțeles: dacă nu renunțăm la clipă după ce am trăit-o, nu ne vom putea bucura de tot ce ne aduce viitorul, cu bune sau mai puțin bune… până la urmă, suntem aici să creștem și să evoluăm, nu-i așa?