În 1996 am sperat…să văd lumina în ciuda întunericului, am crezut in posibilitatea unui viitor diferit, într-un viitor reînnoit. Am ignorat durerile realității, și am privit cu îndârjire senină, găsind în ele motivația pentru a construi, a iubi și a visa. Cred, dacă îmi aduc bine aminte, că ruptura vălului așteptărilor, și confruntarea cu realitatea crudă și necosmetizată a survenit după vreo 2 ani. Momentul prăbușirii idealurilor construite sau dorite, sub greutatea adevărului, a venit destul de târziu. Poate eram prea tânăr, poate prea crud.
În 2000 nu am sperat la nimic….să fi fost într-un moment depresiv, de pesimism general…nu cred, pentru că lipsa așteptărilor m-a protejat de deziluzii.
În 2004 am luat-o de la capăt cu speranța și așteptarea înfrigurată a viitorului luminos….
În 2012 și 2020 la fel…
De fiecare dată, invariabil, după ceva vreme m-a lovit realitatea dură, ca o oglindă ce reflectă nemilos umbrele și lumina existenței.
Și totuși realitatea și speranța coexistă într-un echilibru fragil, fără realitate speranța fiind un vis gol, în timp ce realitatea fără speranță o povară insuportabilă.
Împreună, ele ne oferă capacitatea de a transforma existența într-o poveste vie, plină de sens și potențial.
Prin urmare haideți să sperăm că va fi bine, să facem să fie bine și să ne exercităm dreptul câștigat cu sânge de a ne exprima!!!
Astăzi este miercuri și așa cum am promis în urmă cu ceva timp, vă voi spune o povestire despre o lecție de viață care m-a însoțit încă din copilărie, o lecție care mi-a arătat mai târziu calea pe care trebuie să merg.
Turnați-vă o ceașcă de cafea sau de ceai, așezați-vă comod și lăsați-mă să vă duc în urmă cu vreo patruzeci de ani.
Într-o după amiază plăcută de toamnă, copil fiind, nu aveam ce lucra, vorba aceea și eram pus pe șotii. Eram la bunici și printre lucrurile folositoare pe care le învățam, reușisem să aflu cum poți să-ți confecționezi o praștie.
Nu mi-a luat mult timp să îndoi niște sârme găsite prin magazie și să leg la ele un elastic procurat din trusa de cusut a bunicii, când aceasta nu era atentă. În scurt timp aveam o frumusețe de praștie, cu proiectile făcute din bucăți mici de sârmă atent îndoite. Ce pot să vă spun… eram foarte mândru de creația mea și am decis să o pun la încercare.
Am ieșit în curte și am luat la țintă un butoi în care bunicii strângeau apa de ploaie. Am tras și am lovit ținta de la diferite distanțe, fiind fericit cu noua mea jucărie.
Mi-am dat seama că pot fi mai precis de atât și am tras cu praștia în toate obiectele din curte, nimic nu a scăpat nelovit, nici măcar frunzele îngălbenite din vârful copacului de lângă gard. Eram încântat de precizia mea și cumva, asta mi-a fost ocupația vreo două ore, până când s-a trezit în mine instinctul de vânător care se găsește în sufletul fiecărui puști aventuros la vârsta aceea.
Am observat cu coada ochiului o vrabie și în “febra” vânătorii mi-am spus că trebuie neapărat să o nimeresc. Acum, între noi fie vorba, praștia mea era atât de “puternică” și proiectilele atât de mici încât nu reușisem nici măcar să rup o frunză îngălbenită cu ele, dar deh… vânătorul trebuia să fie vânător.
M-am apropiat tiptil de copac, am încordat praștia și când era să trag în pasăre am auzit o exclamație puternică în spate care nu prevestea nimic bun pentru mine. Nu știam exact dacă ce făceam era bine sau rău, dar după tonul exclamației nu prea eram apreciat pentru acțiunile mele în acel moment.
Evident, am tras aiurea cu praștia, pasărea nici măcar speriată n-a fost, dar urgia venea după mine în persoana bunicii mele care mi-a smuls praștia din mână și mi-a tras vreo două la fund de nu mi-a mai trebuit nimic. Viteza cu care am luat-o din loc spre casă îi putea face invidioși chiar și pe cei mai mari alergători ai vremii, dar cumva bunica s-a mișcat la fel de repede, blocându-mi drumul.
Ținând praștia în mâna întinsă, s-a aplecat spre mine și m-a întrebat cu mâhnire: “De ce?”.
Nu am fost în stare să-i dau un răspuns… ce să-i spun, că mă luase febra vânătorii? Nu avea cum să mă înțeleagă, nu avea nouă ani și o lume de explorat, așa că am dat inteligent din umeri în sus, simțindu-mă nedreptățit.
“Îți era foame, nu aveai de mâncare și ai hotărât să vânezi vrabia și să o mănânci?”, a spus bunica apăsat, ținându-mă fixat cu privirea ei care acum era tristă, nu mai arunca fulgere.
“Era un animal sălbatic care voia să-ți facă rău?”, a continuat ea mâhnită.
Am ridicat din nou din umeri și am răspuns: “Nu… sigur că nu, dar vrabia nu ar fi pățit nimic, cel mult s-ar fi speriat… mă jucam doar, nu voiam să…”.
Bunica s-a uitat la mine și a oftat.
“Este și vrabia o creatură a lui Dumnezeu, așa cum suntem și noi. Nu ne batem joc de Creație, o respectăm! Cel mult ne putem folosi de ea pentru a trăi, iar pentru asta îi mulțumim Celui de Sus! Nu rănim pentru distracție… niciodată! Dacă te mai prind vreodată că nu respecți Viața… nu mai avem ce vorbi, ai înțeles? Dacă nu ești în stare să faci bine, măcar nu face rău!”.
“Am înțeles.”, am spus uitându-mă în pământ și nu am uitat niciodată lecția bunicii.
Ani mai târziu am citit o cugetare înțeleaptă care suna cam așa: “Cât de mic și nesemnificativ este un vierme, îl poți strivi cu ușurință. L-ai strivit? Cât de ușor a fost… Acum fă-l la loc!”. Fă-l la loc… în momentul acela îți dai seama ce preț au unele acțiuni nesăbuite și cât de minunată este orice ființă din lumea aceasta.
Am învățat să respect viața si să o văd ca pe cel mai de preț dar al Creatorului. Am devenit student la facultatea de medicină și apoi chirurg, motivația mea fiind mereu protejarea vieții, așa am înțeles eu să aplic lecția bunicii.
Aș minți dacă aș spune că este o cale ușoară, dar satisfacțiile și împlinirea sufletească sunt imense.
Acum, încerc să le transmit și studenților mei respectul pentru viață și cunoștințele necesare pentru a o salva în momentele grele, hotărâtoare. Le arăt tot ce știu, fiecare mișcare, fiecare gest, așa cum le-am învățat si eu odată de la profesorii chirurgi. Le-am învățat, le-am adaptat și le-am perfecționat, așa cum au făcut zeci de generatii înaintea mea, chirurgi cărora le datorez cunoștințele, dar și obligația de a face tot ce este omenește cu putință pentru a salva, pentru a proteja Viața.
Am crescut și am ales bisturiul în locul praștiei, de orice fel ar fi ea. Am ales să vindec. De rele și distrugeri se ocupă deja prea mulți.
Sfântul Andrei, cel dintâi dintre apostoli, și-a dedicat viața propovăduirii creștinismului. A poposit în peregrinările sale și în Dobrogea, unde există vestita peșteră, în care pentru o scurtă perioadă s-a adăpostit. Spre sfârșitul vieții a fost răstignit, dar spre mare lui modestie, a refuzat să fie răstignit pe crucea lui Isus, și atunci au decis răstignirea pe crucea cu brațe oblice, semn care și astăzi îl întâlnim la intersecțiile cu căile ferate, cu scop de atenționare…..fie ca marea lecție de modestie și umilință a Sfântului, măcar astăzi să ne servească ca exemplu! Și sa ne lumineze pentru mâine și zilele ce vin!
