Ați avut vreodată o zi în care totul a mers fix pe dos față de cum vă așteptați? O zi care începe cu o cafea bună, cu zâmbete și voie bună, dar care ulterior se transformă într-un lung șir de mici belele, de ajungi să-ți dorești să nu fi ieșit din casă?
Ei bine, cu ceva ani în urmă am avut o astfel de zi, presărată cu tot felul de mici întâmplări neplăcute care s-au succedat rapid, lăsându-mă la propriu cu lacrimi în ochi și… desculț la sfârșitul ei 
Totul a început într-o dimineață plăcută de noiembrie care, deși răcoroasă, promitea o zi însorită și liniștită.
Am ieșit din casă zâmbind și bucurându-mă de aerul curat al dimineții, îndreptându-mă spre mașina pe care o lăsasem parcată peste noapte ceva mai departe, după colțul blocului în care locuiam. M-am urcat zgribulit în mașină, am pornit-o și am dat drumul la căldură, recunoscător fiind de suflul de aer cald care îmi învăluia picioarele.
Am pornit de pe loc ușor și cam în 200 de metri am simțit un miros greu. Da… acel miros greu de ceva maro aducător de noroc, zic unii. Am început să caut sursa mirosului și am descoperit-o rapid, bine impregnată pe talpa mea dreaptă și puțind până la cer în bătaia curentului de aer cald ce-mi încălzea picioarele.
Mi-am dat seama că nu am cum să mă opresc și să-mi curăț talpa în plin trafic rutier de dimineață, prin urmare am decis să amân această acțiune pentru momentul în care voi fi parcat în curtea spitalului.
Dezgustat, am închis căldura și am deschis geamurile mașinii, adresând un torent de vorbe “blânde” făptașului anonim, care, cel mai probabil, nu strânsese după câinele său. Speram ca măcar să sughită când își va bea cafeaua.
Am ajuns la spital și am încercat să-mi curăț pantoful drept și pedala de accelerație cu un sul de șervețele pe care-l am mereu în mașină pentru diverse urgențe neașteptate.
M-am resemnat într-un final și am pornit nervos spre intrare unde la acea vreme se desfășurau niște lucrări care te obligau să faci slalom printre borduri, gropi și materiale, presărate aleatoriu pe lângă o potecă îngustă pietonală.
Am trecut grăbit peste scânduri, am făcut un pas mare peste un gol mocirlos și evident, piciorul drept îmi alunecă și îmi pierd echilibrul, intrând cu pantoful stâng, de această dată, în noroi. Nu mult, până la gleznă, suficient să-mi infuzez șoseta cu o cantitate semnificativă de apă mizerabilă.
“Trebuie să joc la loto astăzi, neapărat!”, mi-am spus în timp ce șchiopătam plin de noroi și alte mizerii spre intrare.
Am ignorat durerea din glezna stângă, spunându-mi că îmi va trece în curând, m-am dus și m-am schimbat rapid cu pantofii și hainele de interior, plecând în grabă.
Râdeam deja în sinea mea de cele întâmplate spunându-mi ironic că ziua bună se cunoaște de dimineată. Nu am apucat să râd prea mult, ziua respectivă abia își făcuse încălzirea și-mi aducea în cale noi necazuri.
Nici nu am apucat bine să fac câțiva pași când am simțit o durere ascuțită în piciorul stâng și un strigăt.
“Scuze, dom’ doctor! Sunteți bine?”, m-a întrebat o infirmieră care, fără să vrea, intrase în mine cu un scaun rulant. Scaunul ca scaunul, dar pacientul care era transportat era, hai să zicem… corpolent, cam la vreo 120-130 de kilograme.
“Sunt bine! Sunt bine!” am răspuns cu o voce gâtuită, în timp ce infirmiera, o tânără cel mai probabil fără experiență, parca scaunul rulant pe vârful pantofului meu.
“Ooooh!”, am zis în acel moment, împingând ușor scaunul și mergând mai departe șontâc. “Atenție, te rog!”, am mai rostit, dar vă pot spune că îmi ieșiseră ochii din orbite de durere.
Am plecat nervos mai departe, minunându-mă de cât “noroc” aveam în ziua aceea.
M-am așezat pe un scaun, am verificat să nu am vreun deget rupt și mi-am început activitatea.
Probabil că ați văzut prin filme cum operează chirurgii, relaxați și ascultând muzică… daaaa, eu operam stând mai mult într-un picior, ca un adevărat călugăr shaolin care-și împinge limitele fizice prin meditație. Eu… nici shaolin nu eram și nici de meditat nu eram în stare.
După câteva ore în poziția cocorului m-am declarat învins și m-am prăbușit pe un scaun, hotărât să nu mă mai ridic de acolo. Am stat puțin să-mi revin și am plecat șchiopătând să completez niște hârtii.
M-am apucat să scriu meticulos, ca de obicei, dar la sfârșit, când m-am ridicat, am reușit să scap dosarul pe jos.
Cu un oftat resemnat m-am aplecat să-l ridic, culegând de pe jos hârtiile împrăștiate. Tot oftând, m-am ridicat, fără să observ că eram foarte aproape de colțul biroului, colț care a luat contact cu capul meu, făcându-mă să văd stele verzi.
“Clar, nu este ziua mea bună.”, am spus în timp ce mă prăbușeam înapoi pe scaun cu lacrimi de durere în ochi.
Am ieșit pe coridor cu ochii în patru, uitându-mă și în sus după un eventual pian care ar fi urmat să-mi cadă în cap. Așa mi-am petrecut și restul zilei, ferindu-mi piciorul traumatizat și capul de toate pericolele posibile și imposibile.
Am terminat tura și m-am dus să mă schimb, dar ia pantofii de unde nu sunt. Intrigat, am început să-i caut și să întreb în stânga și în dreapta dacă i-a văzut cineva, dar nu am avut succes. Urma să aflu a doua zi că o doamnă care se ocupa de curățenie și igienă, când i-a văzut atât de plini de noroi și de alte alea, le-a pus gând rău și i-a aruncat. Nici măcar nu m-am supărat, nu cred că mai reușeam să scot mâlul și mizeria intrată în ei… o asemenea zi merita într-adevăr un final pe măsură.
Am ieșit din spital șchiopătând, încălțat cu pantofii de interior și mi-am dat seama că nu pot șofa până acasă.
M-am gândit amuzat la ce va spune soția mea când mă va vedea întorcându-mă cu un taxi și fără pantofi. Am râs în sinea mea, gândindu-mă la ce alt răspuns i-aș putea da în afară de “Draga mea, astăzi am fost pândit de un ghinion foarte agresiv care mi-a distrus pantofii, m-a lăsat pieton și pe deasupra, m-a pocnit în cap și m-a călcat pe picior!”.
M-am urcat într-un taxi și în timp ce pleca de pe loc, șoferul s-a uitat la mine prin oglinda retrovizoare și mi-a spus: “Domnule, ce zi am avut, nu o să vă vină să credeți! Așa ceva…”.
Am dat din cap afirmativ și i-am ascultat povestea zâmbind. Chiar fusese o zi anapoda și nu doar pentru mine.
Vă aștept miercurea viitoare cu altă povestire, dar până atunci: Multă sănătate vă doresc!
