Priveam focul ca pe ceva magic pe vremea când eram copil, bucurându-mă de căldura sobei bunicilor și încercând să găsesc un sens, un tipar al flăcărilor.
În mirosul de mere coapte și scorțișoară, focul sobei adăuga mereu un miros aparte, la fel ca atunci când veneam iarna de la școală și simțeam în aer firele de fum ale sobelor vecinilor. Era mirosul care promitea căldură, mâncare bună făcută cu multă dragoste, siguranță și povești noi, spuse seara la gura sobei. Poveștile cu fii de împărat, prințese și zmei erau completate cu năzdrăvăniile lui Păcală și Tândală, snoave și ghicitori.
Doamne, ce vremuri frumoase, ce amintiri neprețuite care au făcut din casa bunicilor un mic paradis, numai al nostru.
Cu timpul, am învățat că focul transformă materia, încălzește, fierbe, arde… este folosit peste tot și la aproape orice activitate omenească, dar nu mai este la fel. Nu mai poate fi la fel nici mirosul și parcă nici căldura pe care o degajă.
Sunt rare momentele în care mai reușesc să stau toamna târziu, când se lasă frigul, în fața unui foc de lemne care arde cu scântei.
Mirosul se împletește cu amintirile și simt din nou aroma de mere coapte și scorțișoară, mirosul casei bunicilor și senzația de pace și de bucurie.
Pentru câteva clipe mă simt din nou copil și zâmbesc larg, din tot sufletul, gândindu-mă la toate năzbâtiile din copilărie și la toate poveștile spuse în jurul focului.
Mă uit la copilul de odinioară care ascultă isprăvile eroilor cu ochi visători, copilul care trăia fiecare cuvânt povestit și îi spun: “Eh, bucură-te cât durează, fii fericit, mănâncă mere coapte și ascultă povești la gura sobei. Nu se poate compara nimic cu minunea numită copilărie.”
Mă rup de lângă foc cu un oftat și pe măsură ce mă îndepărtez, îmi dau seama că încă am un zâmbet mare pe față. Copilăria nu a dispărut, a rămas undeva în sufletul meu și mai iese din când în când pentru a-mi aduce aminte cât de simplu este să fii fericit.
